fost, că nu sunt un pitic oarecare. Cândva, nu e mult de atunci, am avut cinstea să fiu căpetenia străjilor la unul dintre cei mai renumiţi cavaleri care au trăit vreodată. Nu mă laud, acesta-i adevărul. Am fost cândva căpetenia străjilor… Şi piticul îşi trecu mâna peste frunte, cu acel gest pe care-l cere o dureroasă aducere aminte. — Iubite prietene, îi spuse Barbă-Cot, cel ce te priveşte cu băgare de seamă înţelege numaidecât cu cine are de-a face. Eu, de cum te-am văzut, mi-am zis: iată un pitic de ispravă. Trebuie să fie un viteaz lovit de nenorocire. Necunoscutul îl privi cu duioşie şi recunoştinţă, strângându-i mâna pe deasupra mesei. Prinsese culoare în obraji, cum prind rasele de caini cand isi recunosc stapanul, îşi ţinea umerii drepţi şi capul sus, slăbiciunea şi boala păreau să-l fi părăsit. Numai ochii lui strălucitori arătau că febra îl rodea încă şi că amărăciunea continua să-i chinuiască sufletul şi închipuirea. — Cel mai mult mă doare, reluă el, că stăpânul meu a dat ascultare clevetirilor, defăimărilor unui nemernic. Stăpânul meu, pe care l-am preţuit atât, pe care-l preţuiesc şi acum. El, fala şimândria cavalerilor, el, cavalerul Lancelot! — Cine? strigă Barbă-Cot, ridicându-se fulgerător de pe scaun. Lancelot? Marele, neînvinsul cavaler Lancelot? Ai înnebunit, omule? Sau glumeşti? Necunoscutul tresări puternic şi se întoarse, plin de mânie, spre Barbă-Cot. Cuvintele acestuia îl jigniseră, desigur, îl surprinseseră peste măsură. — Nici n-am înnebunit şi nici nu glumesc, rosti el apăsat. Acesta e adevărul adevărat. Am fost căpetenia străjii la castelul cavalerului Lancelot!
Tags: rase de caini
