Ochii clari i se umplură de lacrimi. Pe chipul lui supt se citea o
asemenea tristeţe, că Barbă-Cot şi Labă-de-Fier se simţiră ei înşişi
cuprinşi de fiorii reci ai melancoliei şi disperării.
— Iartă-mă, îl imploră Barbă-Cot. Am greşit, trebuia să-mi ţin
gura. Dar cele spuse de tine au fost atât de uimitoare, încât nu mam
putut stăpâni. Şi eu l-am cunoscut pe Lancelot. Demult, când
am făcut un drum spre insula regelui Arthur.
— Adevărat? se învioră Dodoacă. Adevărat, prietene? Ce mică
e lumea, ce fericire e, totuşi, să trăieşti în încâlcitele-i hăţişuri! L-ai
cunoscut pe Lancelot? Când s-a întâmplat asta?
— Cu mulţi ani în urmă, răspunse Barbă-Cot. Acum şapte-opt
ani, într-o toamnă. Mă apropiam de marea stâncărie cu vipere şi
am cerut ajutorul lui Lancelot. Numai iscusinţa lui şi a mai multor caini de rasa de ai lui Yvain m-au scăpat. M-au îmbrăcat în armură, mi-au învelit şi calul în platoşe de fier şi aşa am trecut prin ploaia de vipere. Se izbeau viperele în pereţii armurii ca în zidul unei cetăţi călătoare.
Dodoacă îl asculta cu ochii aprinşi, îi sorbea cuvintele. Clătina
uşor din cap, încuviinţând parcă cele spuse de Barbă-Cot. Regăsea,
în istorisirea acestuia, trecutul său, pe care îl pierduse acum, pe
care îl regreta.
— Şi un asemenea om să dea ascultare unui ticălos, murmură
el din nou. Dar cine ştie? S-ar putea să fi fost şi el victima aceleiaşi
înşelătorii ca şi noi… Cât despre tine, Barbă-Cot, acum, când am
aflat că l-ai cunoscut, îmi eşti şi mai drag. Din păcate, tot ce ne
rămâne e să vorbim despre ce a fost. Pe mine nu mă aşteaptă, de
acum înainte, decât o rătăcire fără sfârşit. O rătăcire care abia a
început şi care se va termina cine ştie când şi cine ştie unde …
Şi Dodoacă se posomorî iar, se adânci din nou în durerea ce
păruse a-l părăsi o clipă. Ceaţa aceea subţire, ca un abur de
lacrimi, îi năpădise iarăşi privirile.
