Naivitatea şi dreapta judecată privind rasele de caini avură darul să-i înveselească pe Barbă-Cot şi pe Dodoacă, îi readuseră la realitate, la
împrejurările destul de plăcute şi de îmbietoare în care se găseau.
Îmbucară câte ceva de pe masă, mai gustară din ceai, Barbă-Cot se
ridică şi îndesă un braţ de lemne pe foc. Şi, numaidecât, flăcările
se înălţară, linseră vatra şi pereţii afumaţi ai cuptorului, sporiră
lumina din încăpere, îl învăluiră pe Barbă-Cot în reflexele lor
roşietice.
— S-a lăsat gerul, zise acesta, zgribulindu-se. Trebuie să avem
grijă de foc şi să ne cuibărim bine până la ziuă. Iar mâine, om
vedea. Cred că Labă-de-Fier are dreptate. Omul nu trebuie să se
lase pradă tristeţii.
— Îţi închipui că n-am încercat? ripostă Dodoacă. Dar e foarte
greu să-i stai împotrivă. Mai ales când necazurile se ţin lanţ. Tot
nădăjduieşti, tot nădăjduieşti, dar timpul trece şi soarta ta rămâne
aceeaşi.
— Dar acum nu mai e aceeaşi, interveni Labă-de-Fier. Acum
nu mai eşti singur. Acum suntem şi noi cu tine, ne jigneşti dacă vei
continua să fii trist…
Atâta bună-credinţă îl înduioşă pe Dodoacă. Simţea cum
căldura focului şi a ceaiului îl pătrund până la ultima fibră, cum
sângele îi aleargă puternic prin trup, din creştet la călcâie. O
bucurie nouă, o seninătate încă tulburată îi învăluiau inima.
— Ai dreptate, zise el. Nu mai sunt singur. Şi nici trist pe dea-
ntregul nu mai sunt. Dar până acum câteva ceasuri eram. Şi aşa
ceva se uită greu.
Afară se pornise pesemne vântul, fiindcă încăperea se umplu
dintr-o dată de fum. Fumul nu mai putea ieşi pe horn, năvălea
înapoi peste vatră, în odaie, înecându-i. Labă-de-Fier se repezi şi
deschise uşa. O undă de aer rece se năpusti în colibă, smulse fumul
25
şi-l zvârli afară, aţâţă cărbunii, învioră privirea celor trei pitici,
care începuseră să picotească.
— Închide uşa, spuse Barbă-Cot. Se răceşte prea tare. Apoi se
întoarse spre Dodoacă: De fapt, cum a fost? N-ai putea să ne
istoriseşti ce s-a întâmplat? Care e povestea ta?
Dodoacă îşi plimbă gânditor palma peste frunte:
— Păi am şi început să v-o spun, zise el. Nu-mi rămâne decât
să continui. Aşa, din fir a păr, ca să înţelegeţi mai bine cine sunt,
de unde vin şi să-mi desluşiţi, poate, unde voi ajunge… Ce noapte
ciudată! exclamă el E o noapte de-a dreptul miraculoasă. Mă uit la
voi şi nu-mi vine să cred că sunteţi aici. Şi că eu sunt pe cale să vă
istorisesc ce mi s-a întâmplat, ca şi cum o întâmplare se lasă
istorisită. Cum, dragii mei prieteni, cum poţi să spui ceea ce ai
trăit? Şi, dacă spui totuşi, atunci ceea ce ai trăit trăieşte, oare, din
nou?
— Poate că da, răspunse Barbă-Cot, privind de aproape acesti caini.
Oricum, merită să încerci. Haide, încearcă, nu mai tot amâna. Eu şi
Labă-de-Fier suntem numai urechi.
